Este octombrie. Luna aceea ploioasă și mohorâtă în care nu-ți vine a pleca la drum. Și totuși norii grei de ploaie nu te vor putea opri niciodată din cursa ta. Viața se află în fața ta.

– Arta de a conduce prin ploaie este că, practic, ceea ce trebuie să demonstrezi se află în fața ta, mi-a zis el încercând să mă încurajeze să urc la volan.

Era zi, și totuși întuneric. Perdeaua de ploaie era fascinantă, dar înfricoșătoare. Soarele era ultimul lucru interesant de pe cer. Hainele de pilotaj erau umede, dar impermeabile, ceea ce mă liniștea. Nu știam dacă el știe că îmi e frică să conduc în condiții neprielnice, însă atitudinea lui încurajatoare mă convingea să testez în acea zi noua mașină Honda Civic Type R.

– Echilibru, anticipație, răbdare. Toate astea sunt vitale. Fii atent la lucrurile din jurul tău. Vederea periferică este foarte importantă. Observă lucruri pe care nu le-ai mai văzut până acum.

Cum aș putea să mă concentrez la drum, la masină când ploaia pare că mă înghite? Banda este udă leoarcă.

– Transformă acest lucru în avantajul tău. Ai cauciucuri potrivite. Vei avea un echilibru perfect. Vei tăia ploaia în două.

Indubitabil mă voi conforma și voi face ploaia un amic mai vechi. Honda România îmi testează mie limitele, iar eu voi testa limitele acestei Civic Type R. Doar uită-te la ea. Vitalitatea emanată este ceea ce o diferențiază de celelalte modele Honda.

– Și nu uita să uiți. Un pilot de curse nu trebuie să consume resursa de a-și întipări în minte cursa. El trebuie să se concentreze la drum. Să lăsăm camera video să înregistreze mișcările, deciziile tale. Tot ce trebuie să gândești este în fața ta. Anticipează toate posibilitățile.

Corect. Până aici are dreptate. În fond și la urma urmei, de ce mi-ar fi teamă când pâna și mașina ține cu mine. Senzorii Honda Sensing sunt atenți în plus pentr mine. Iar el știe că mașina are grijă de mine.

Drumul până la Nürburgring pare deja fad. Precipitația nu se oprește. Asta e deja clar, voi doborî recodul de viteză și o voi face în condiții atmosferice dificile. Și poate acest lucru mă va încânta și mai mult. De fapt cred că arta de a pilota prin ploaie este precum cea prin viață. Nu știi niciodată ce vei vedea la următoarea curbă.

Așa că am ieșit amândoi alergând printre picături către mașina de un roșu revoltător de lucios. Vitalitatea culorii mi-a pus sângele în mișcare, mi-a deschis apetitul pentru viteză și m-a făcut să îl privesc cu încântare. El mi-a deschis portiera și apoi a ocolit mașina pentru a se așeza pe scaunul din dreapta.

Ploaia îi brăzda părul negru pe frunte și îl făcea să lucească mai mult decât ar fi făcut-o vreun gel de păr. Nu pare să se teamă de nimic, iar precipitațiile cu siguranță sunt ultimele care l-ar deranja. Ar putea să ducă el cursa fără să se chinuie, însă e rândul meu. E viața mea în fața ploii. El e aici pentru mine.

Pista era relativ nouă. Era bine întreținută și avea curbe și pante provocatoare. Era încântătoare la privit, însă azi nu era nimic de admirat. Am studiat-o cu o zi înainte… Fără ploaie, la o porție relaxată de jogging. Trebuia să o pipăi, să o înțeleg. Să știu unde, cum și ce poate… să o simt. Ne opream din loc în loc să o studiem. Crăpături, ridicături în asfalt, repere pentru viraje, înclinații fine care pot face diferența.

– Când conduci o mașină cu viteză nu poți vedea cu adevărat pista. Mașina merge încotro ți se îndreaptă ochii.

Mi-o spunea atât de senin și firesc de parcă toți piloții ar fi știut asta, dar eu știam că el o știe mai bine decât oricine. Este eroul meu.

Am pornit motorul torcător, mi-am aranjat casca pe cap și centura de siguranță. Am privit către el și mi-a zâmbit încrezător. Eram plină de curaj pentru că mi-a spus că pot și viața era în fața mea. Nimic din urmă nu mai conta. Eram noi și pista. Ploaia și vândul ne dansau pe parbriz cu o delicatețe exemplară. Nici măcar nu mai conta. Virajele erau dătătoare de vigoare. Cu cât apăsam mai rapid pedala de accelerație, cu atât simțeam că traiesc mai mult.

Și dincolo de toate emoțiile, era fericirea de a ajunge la linia de sosire. Vedeam printre picăturile de ploaie linia în carouri alb-negre. Era acolo. Eram în fața ei. O atingeam.

Am doborât recordul! Am condus cea mai sangvinică masină din viața mea. Și nu e doar pentru că e roșie, ci pentru că atrage cu sine pofta de aventură.

M-am întors către el. Voiam să-i mulțumesc. Însă în locul lui era o pernă, iar în măinile mele era o carte proptită pe piept. M-am trezit buimăcită din cel mai neașteptat de real vis. Fusesem în carte. Chiar la final. Fusesem pilot, iar copilotul meu era chiar Denny, eroul din viața lui Enzo. Când un câine își încheie de trăit viața sub formă de câine, următoarea sa reîncarnare va fi ca om. În vis eram acea reîncarnare… Eram acel pilot tânăr, iar copilot îmi era chiar cel mai bun pilot de curse  care face față unei astfel de provocări. Un vis. O realitate din mintea mea. Până și ploaia părea reală. O auzeam. Și o aud și acum cum picură pe geamul ferestrei. Plouă. E octombrie.

Și totuși, dacă mă gândesc mai bine, aș căuta o Honda Civic de vânzare. Mi-a dat cel mai inspirațional gând. Mi-a creat amintiri pe care simt că nu trebuie să le uit. Și de aceea ți le-am scris și ție aici.

Deși Denny este un personaj de carte și de film, asocierea lui cu un pilot de curse este reală, pentru că dedicația sa pentru condus este poate cel mai spectaculos lucru pe care l-am întâlnit.

Articol redactat în cadrul competiției Superblog