Astăzi, privind în urmă la simbolul independenței mele ca persoană, mă gândesc că a fost o idee interesantă să îmi marchez statutul. Nu pentru alții, ci pentru mine, pentru inima mea.

Ieșisem dintr-o relație de lungă durată care nu s-a terminat prost, ci pur si simplu am decis că fiecare dintre noi are alte asteptări de la viitor și ar fi cumva egoist să ne lălăim inutil într-o relație în care nu există niciodată probleme majore și suntem prieteni prea buni ca să ne supărăm unul pe celălalt. Suntem foarte apropiați ca amici și astăzi și e o încântare atunci când ne intersectăm. Încă ne sunăm de zile de naștere și ne vedem la diverse evenimente culturale cu mare drag.

Era toamnă pe atunci, ca și acum și mă încercau firicele de remușcare… că de ce am rupt o relație care funcționa ok din inerție. Ideea de a merge din inerție încă mulți ani, chiar dacă suna bine, mă neliniștea și am realizat că aveam nevoie de o schimbare în viața mea. Aveam 23 de ani.

Octombrie, toamna… frunzele și apa de ploaie făceau totul să pară mai dramatic decât era printr-un covor ușor mocirlos pe trotuar. Dar iată că mi-a ieșit în cale o rază argintie. Eram la Universitate și am văzut că la Palatul Șuțu se organizează un târg de antichități. Am zis să intru și eu să îmi clătesc puțin ochii la gablonțuri și vechituri. Pe vremuri participam și eu cu tata care e pasionat de antichități și folosea astfel de evenimente pentru a mai scăpa de ele în vederea achiziționării altora noi.

Mă tot uitam și cercetam… și iată că zăresc ceva violet. Asta e ceva evident. Nu s-a fi putut altfel. Printre zeci de brățări handmade, cercei lungi de argint și alte talismane cu mesaje inspirationale, era acolo un inel de argint cu piatră de ametist violet. Unde pui că lângă el era și un mic pandantiv cu piatră mov care ar fi întregit setul. Le-am văzut și le-am adorat din prima clipă. Am încercat inelul și ghici ce… potrivire perfectă. Ca să înțelegi contextul, eu am mâinile micuțe și degete subțiri. De obicei măsura minimă la inele îmi este largă, așa că sunt convinsă că acel inel mă aștepta pe mine.

Am negociat la sânge și inelul și pandantivul, astfel încât am sfârșit până la a primi practic pandantivul gratis.

A fost prima dată în viața mea când mi-am cumpărat ceva complet singură, prima dată când am negociat ceva și am ieșit în câștig. A fost semnul meu de independență, iar acest inel a fost simbolul meu pentru starea mea de libertate.

Citisem undeva, într-o revistă de femei, că un inel purtat pe degetul inelar fără să fie de logodnă sau căsătorie, reprezintă un inel de femeie independentă, puternică. Și în acel moment chiar am descoperit că sunt astfel. Acel an și jumătate în care nu m-am aflat într-o relație a însemnat anul în care m-am descoperit pe mine. Am învățat să fiu puternică și creativă, să îmi construiesc o carieră, să evoluez. M-am mutat singură, am învățat să-mi gestionez responsabilitățile.

Inelul a stat ani de-a rândul pe degetul meu inelar. După ce am intrat într-o nouă relație, mi-a adus aminte de faptul că sunt o femeie puternică și nu trebuie să mă tem de nimic. Și azi lucrez la asta… dar cel puțin asta am incercat… să mă încurajez cu acel inel care mi-a schimbat viața.

Abia anul trecut, tot într-o toamnă târzie am acceptat să îl înlocuiesc. Și de atunci port fascinantul meu inel de logodnă. Ce poveste plină de aventură și haz aș putea să îți spun și despre acest inel. A trecut printr-o mulțime de peripeții până a ajuns la mine, însă ți le voi povesti cu o altă ocazie. Poate după nuntă…

Articol realizat în cadrul competiției Superblog.