A trecut o “eternitate” de cand scriam. Imi e atat de dor de timpul pe care il aveam prin liceu. Mi-l petreceam scriind. Gandeam mai simplu, mai liber si eram mai visatoare. Scriam poezii facile dar incarcate de sentimente, ma indragosteam in fiecare zi de altcineva sau altceva. Acum nu mai scriu, iar daca scriu, ma critic dur. Critic dur si poeziile altora. Ce a ramas din mine? Sunt rece. Nu mai simt poezia, o vomit. Mi-e dor, atat de dor sa imi vad numele scrijelit in vreo revistuta online sau poate o antologie pierduta. Aceleasi foi, aceleasi vise le traiam mereu. Acum mi-am indeplinit visele. Si ce a ramas? Poezia s-a dus. Vise nu mai am…

Mi-e dor de radio. Stie el ce radio este. Poate ca prea multa dorinta strica…Ce frumos era sa am emotii inainte de fiecare intrare in direct, sa ma mandresc cand mi se multumea pentru materialul realizat. Poate ca nu eram cea mai buna. Defapt stiu asta, dar visam si eu ca un copil ca intr-o zi, daca voi fi cuminte si voi face treaba care mi se inmaneaza, voi urca pe punte. Timpul a trecut si eu m-am tot simtit eliminata. Priveam cum altii vin si eu plecam… In final, nici nu s-a simtit lipsa mea. Poate ca o fi mai bine, nu stiu. Am un nou viitor in radio. Chiar imi zicea cineva: “De ce ai renunta la un radio in FM pentru un radio online? Da…o fi o prostie. Norocul meu e ca viitorul suna bine si imi place cum suna.

Ce frumos poezeam la umbra chitarii…ce frumos era sa canti cu oameni veseli. Ce frumos era sa te simti primita intr-un loc unde se nasc poeziile. Ce frumos era sa visez ca intr-o zi…

Si acum am ajuns la o oarecare maturitate mentala care nu imi mai permite sa visez. La ce bun. Acum, dupa atata timp, ma simt “goala si atat de plina,sunt rece si atat de calda…”

Am totul…si m-am golit.

Unde sunt visele mele?

[vodpod id=ExternalVideo.769137&w=425&h=350&fv=]