Cu Mihaela am fost colega la Radio Lynx acum multi, multi ani. Povestea urmatoare tocmai a redactat-o pe facebook si trebuie sa recunosc faptul ca mi-a smuls un zambet in coltul gurii… Nu stiu daca de bine sau de rau….caci Romania… eh!… e tot Romania.

images (2)

Duminica dimieata, Piata Obor. Inca nu sunt multi comercianti. Ma uit dupa ceva de pus in castronul de salata. Un nene are nuci pe taraba. Mi-ar trebui cam 100 de grame, ca atat mananc pe saptamana (alaturi de migdale, seminte de dovleac, de floarea-soarelui, chia, in, canepa si susan negru). E, mai dau eu iama si in arahide crude, fructe de goji ori caju, dar numai cand vreau sa ma rasfat. Ma indrept asadar spre taraba cu nuci. Comerciantul m-a vazut, zambeste larg si pregateste o sacosa mare si neagra. Ma apropii si-i spun sa puna in ceva mai mic, ca vreau doar 100 de grame. Se uita la mine ca la alta aia, arunca sacosa cat colo si-mi zice: ‘Nu va dau’. Nu are voie sa faca asta, asa ca-i raspund: ‘S-ar putea sa vin cu cineva’. In urma mea, doimnul de la taraba racneste, jumatate batjocoritor, jumatate frustrat: ‘Eu va astept, sa vedem pe cine gasiti acum, dimineata’. Ma intorc si-i spun calm: ‘Daca ma asteptati, chiar am sa vin inapoi; mie nu-mi place sa fac oamenii sa astepte’.

Imi termin cumparaturile, care constau intr-o singura sacosa mica, apoi sun la numarul 0800800772 luat de pe un afis mare, unde scrie ca ma pot plange de comportamentul comerciantilor. Imi raspunde o doamna dispecer, ii explic despre cee este vorba si doamna imi fixeaza un punct de intalnire cu echipajul politiei locale. Astept, domnii isi fac aparitia si le spun si lor care e problema. La fel ca si doamnei dispecer le mai zic ca astfel de comportamente nu mi se par normale si ca imi doresc sa inceteze.

Politistii de la Locala sunt doi barbati in a doua jumatate a maturitatii, in uniforme cam ponosite. Ma asculta blazati, apoi unul dintre ei incearca sa-mi explice ca ‘sunt un caz fericit’ – nu am fost inselata la cantar, nu mi s-au vandut produse alterate, nu mi s-au furat banii. Cu alte cuvinte, in Obor e ca-n Afganistan – cine intra acolo si iese, sa zica mersi c-a scapat cu viata. Portofelul, telefonul sunt nimicuri pentru care nu trebuie sa-si faca griji. Iar daca doar a fost refuzat atunci cand a vrut, cu bani adevarati, munciti, sa cumpere un produs, atunci trebuie musai sa dea un acatist – a fost exceptional de norocos. Ei politistii, fac si ei ce pot, dar nu pot prea multe, ca ei atata pot. Pe-aici e discursul domnilor in uniforma. Imi cer buletinul. Nu am buletinul la mine, din motive chiar de ei enuntate, asa ca imi recit CNP-ul. Ma dau prin statie la verificat, ca sa-mi gaseasca adresa, numele parintilor, seria si numarul actului de identitate. Apoi mergem la taraba unde fusesem refuzata.

Voioasa, ii dau buna ziua domnului comerciant, care, foarte repede, incepe sa urle – ca ce vreau de la el, ca el nu a avut nici o amenda, in toata viata lui (si acum, uite, vine ue sa-i intinez reputatia – asta era mesajul de subtext; cu moravurile organelor de ordine din Romania nu mi-e greu sa cred ca cineva ca domnul in cauza chiar nu a avut nici o amenda). Eu raspund ca, daca am promis ca ma intorc, m-am intors.

Unul din politisti se apuca sa-i ia, comerciantului, datele. Eu intreb daca, in conformitate cu legea, domnul de la taraba nu ar trebui sa aiba un ecuson de identificare, plasat la vedere. Politistul care nu scria se uita la mine ca la o persoana care deja exagereaza ‘prea mult’ (scuza de pleonasm, dar mie asta mi-a spus expresia de pe fata dumnealui) si imi spune ca ei nu sunt Serviciul Comercial, sa verifice astfel de amanunte. Comerciantul urla si mai tare si agita spre mine un dosar: ‘Uitati actele! Acum luati-mi gatul!’ Ii raspund ca n-am ce sa fac cu gatul lui si nici sa ma uit in acte nu vreau. ‘Atunci ce sa va dau, ca era sa zic o prostie’. Eu ma uit la el, zambesc si, daca el n-a zis ‘o prostie’, nici eu nu i-am raspuns cu ‘am, multumesc si oricum la dumneata situatia pare… TRISTA’. Alti comercianti fac front comun cu vanzatorul de nuci: ‘Ce, n-ai ce face acasa?’ imi striga o baba de culoare, pe care o vazusem mai devreme vanzand leustean si patrunjel direct pe trotuar. Vanzatorul li se adreseaza politistilor cu binecunoscutl apelativ: ‘Sefu’.

Unul dintre opamenii de ordine ma roaga sa-l insotesc la masina. Celalalt ramane sa aranjeze restul detaliilor (vreau sa cred – procedurale) cu domnul comerciant. Astept sa mi se transmita datele prin statie, ca sa pot pleca. Intre timp il intreb pe politist cand crede ca vor reusi sa faca din Piata Obor un loc unde sa putem face cumparaturile in mod civilizat. Politistul imi spune ca, la urma urmelor, daca nu-mi place in Obor, pot sa ma duc sa cumpar din alta parte, iar ceva mai tarziu ma lamureste ca, de fapt e bine ca vanzatorul a refuzat sa-mi dea 100 de grame de nuci, pentru ca probabil nu are un cantar atat de sensibil si m-ar fi pacalit. Ma uit la omul din fata mea, ma uit la uniforma lui, cumparata din impozitele platite de acesti cumparatori pacaliti si umiliti carora el le refuza ajutorul, explicandu-le ca ‘nu se poate’ si ‘nu are ce sa faca’ si nu-mi vine sa cred.

Apare si cel de al doilea politist, cel care ramasese la taraba cu nuci. Incepe sa-mi spuna o poveste despre parintii lui care vindeau porci. In timp ce vorbeste mesteca si plescaie de placere. Il intrerup si-l intreb: ‘au fost bune nucile domnului comerciant?’ Luat repede si prins pe picior gresit, omul in uniforma se opreste incurcat: ‘Da…. am luat cateva… Dar, stiti, eu de fapt am bomboane mentolate’. Si scoate din buzunar o punga cu dropsuri din cele care se vand la kilogram o suta de metri mai incolo, in hala. O clipa, m-a tentat sa pariez ca nu le-a platit nici pe alea, dar, cum nu le am cu jocurile de noroc am renuntat si am izbucnit in ras. ‘Vad ca acum deja devenim ironici’, imi spune omul cu repros, jumatate jenat, jumatate agresiv. Eu rad si mai tare – cu parere de rau, nu ma pot abtine. Intre timp, o voce din statia de emisie receptie a recitat, printre haraituri, datele mele personale. Eram libera sa plec. Toata tarasenia a durat cam o ora, dar zau ca a meritat sa-mi pierd timpul. Am invatat, despre institutiile din Romania, ceva ce stiam deja. Ca orice lectie, si aceasta trebuie, din cand in cand, recapitulata.