Când privesc în urmă la stilul meu vestimentar realizez că am fost o fată cuminte.

Jumătate din viața mea am fost inspirată de mama şi am urmat cu sfințenie sugestiile ei. Obişnuiam să port haine practice şi… cu cât mă gândesc mai mult, în afară de faptul că jumătate dintre haine erau mov, nu aveam haine cu vreun stil în afară de casual. Îmi amintesc și acum cât de mult uram helăncile, iar mama se asigura că am câte una din fiecare culoare. Pantalonii, în special blugii au fost mereu la îndemână. Aveam picioarele mici și subțiri și întotdeauna era dificil să îmi găsesc încălțăminte potrivită. De aceea purtam adesea teneși și preferatele mele, espadrile. Și astăzi iubesc încălțămintea din pânză, pentru că îmi lasă pielea să respire. Nu am suportat niciodată adidașii și cred că am avut maxim 3 perechi în 30 de ani.

În liceu am început să mă schimb. Deși mama încă îmi patrona în general îmbrăcămintea, am început să arăt a rockeriță. Îmi plăcea rock-ul încă de mică, însă nu m-ar fi lasat mama să port negru. Dar în liceu a început să mă lase în pace și am început să port geacă de piele, bluze negre, ghete bărbătești și lanț la pantaloni. Eram clar în căutarea unei identități. Și uneori m-a mai bântuit și după adolescențp acest stil, însă doar de dragul vremurilor de demult. Poate părea ciudat, dar dincolo de rebela în negru am rămas și ancorată în iubirea mea pentru mov.

De fapt, dincolo de orice stil pe care l-am experimentat de-a lungul anilor, singura mea constantă a fost movul. Este culoarea mea de suflet, culoarea cea mai echilibrată și mai greu de obținut din spectru. Iar dacă ar fi să realizez o teorie a movului ar însemna să scriu o carte întreagă despre asta. La polul opus, două culori pe care nu le-am prea plăcut au fost mereu galben și oranj. Cu toate acestea am o rochie galbenă pe care o ador. Dar în mare, mi-au plăcut mereu toate culoriile, iar violetul este culoarea mea favorită din toate timpurile.

Vorbesc de o perioadă, însă, în care movul era căzut în dizgrație, movul era considerat o culoare înjositoare, pentru femei nu tocmai onorabile. Și cel mai dificil era să aud replici de acest gen când mergeam pe stradă. Eram poate mult prea tânără să reușesc să trec cu bine pe0ste aceste înțepături numite șicane. Nu înțeleg nici acum de ce eram judecată că purtam culoarea mov. Nu mă îmbrăcam vulgar sau cumva.

Cât de dificil era să găsesc haine mov pe atunci. Pur și simplu era o culoare rară pentru haine și îmi amintesc și acum că am găsit la Unirii niște teneși mov și eram super entuziasmată. Și totuși, în clubul de rockeri din Cișmigiu eram singura ciudățenie cu fusta lungă liliachie.

Au mai trecut câțiva ani și am făcut majoratul. M-am emancipat zică-se și în acea primăvară mi-am luat toate fustele din dulap (cred că au fost vreo 10 bucăți de toate culorile) și le-am dus la bunica să le scurtez. Pe absolut toate le-am făcut de 30 de centimetri. Ce nebunie a fost! Norocul meu a fost că fiind tinerică, era foarte slăbuță și 30 de centimetri acopereau cu succes tot ce trebuia și culmea, nu era o dimensiune considerată vulgară. Pe măsură ce am înaintat în vârstă talia mea s-a schimbat și atunci a trebuit să renunț la ele pentru că se ridicau mult prea sus.

Am mai experimentat între timp și cu stilul hippie. Iubeam blugii mei supra evazați și bluzele hippie. Le mai am și acum… numai de m-ar încăpea…

Vremea dizgrației violetului a trecut foarte brusc atunci când au apărut culorile anului de la Pantone, iar această culoare a intrat în trend. A intrat atât de repede încât în câteva luni deja găseam clecții întregi de haine violet în magazine.

În timpul facultății am încercat să fiu studioasă, așa că purtam adesea cămăși elegante.

Încet-încet am început să îmi conturez o viziune a ceea ce imi doresc eu de la îmbrăcămintea mea. Am început să îmi cumăr singură haine tot mai des. Cum m-am mutat singură și am intrat în câmpul muncii am început o mică manie a îmbrăcăminții.

Tot ce m-a nemulțumit în copilărie și adolescență am început să corectez. dacă helăncile alea mă faceau să nu pot respira, am început acum să îmi iau bluze ceva mai decoltate. Am început să nu mai port exclusiv blugi, ci să îmi iau mai multe fuste. Însă marea mea epifanie a avut loc când am realizat că în dulapul meu sunt maxim 5% rochii. După ce am realizat acest lucru am început să cumăr multe… foarte multe rochii… mai ales în cloș și de tip lânos. Astăzi am o mare colecție de rochii pe care le ador și adesea vânez rochii la reducere prin magazine. Este ceea ce mă reprezintă, iar de când am găsit și încălțăminte de damă confortanbilă, îmi vine să port rochii în fiecare zi. Stilul meu s-a transformat încet-încet în unul elegant, care mă face să mă simt extraordinar.

Desigur, rockereala a rămas în mine și am momentele mele de „all black”, dar până și acelora le ofer ideea de eleganță.

Am un secret mare. Nu aș ieși din casă fără dresurile opace. Am dezvoltat o ură față de picioarele mele care îmi displac nu pentru că sunt albe, ci pentru că mi se par cam strâmbe și neatrăgătoare. De aceea am o colecție de nu mai puțin de 50 de dresuri de minim 60 den în toate culorile posibile și imposibile.

Și mai am un secret. Am fost mereu, dar mereu-mereu adepta stilului de asortare a culorilor. Fixația mea cu privire la culori a fost unul dintre lucrurile care mi-au dictat cum să mă îmbrac după ce am lăsat-o pe mama să îi dicteze doar tatei stilul vestimentar. culoarea pe care o visam noaptea o aplicam dimineata. Îmi dictează machiajul, și chiar culoarea pixului cu care voi scrie în ziua cu pricina. Mai dificil este dacă nu visez, însă îmi place mult să ma asortez la detaliu.

După cum poți observa în imagini, sunt o persoană eclectică atunci când vine vorba de stilul de îmbrăcăminte. Iubesc paltoanele decorate și la Answear am găsit câteva idei interesante. Eu pornesc la cumpărături. Te invit și pe tine.

Articol redactat în cadrul competiției Superblog.