Iata-ma azi. Nu sunt prea diferita fizic fata de mama acum 15-18 ani. Tocmai mi s-a pus pata sa scotocesc in dulapul mamei. Cred ca vechile obiceiuri dispar greu. Caut acel ceva din copilarie. Si de data asta nu e numai un sentiment pe care il caut. Cand eram mica aveam un material superb de arlechin. Fireste…Visul meu era atunci sa il fac salopeta. Partea proasta e ca , indiferent cat as fi fost de mica, materialul n-ar fi fost suficient pentru o salopeta. Cel putin asa imi spunea bunica, ghidul meu spiritual cand venea vorba de “vreau hainuta aia”. De cateva zile ma obsedeaza un lucru. Daca pantaloni lungi nu vor iesi, o sa fac salopeta cu pantaloni scurti. Dar vreau materialul. Acum!!! Doar n-o sa o astept pe mama sa aiba timp sa scotoceasca in dulap… > Il caut singura. Si daca il gasesc pana postez acest articol, va voi povesti si ce planuri am cu el.

Si iata ca l-am gasit! Intr-un final… Brublema este tiparul. Pt ca pantalonii sunt mai complicat de facut.

Ce a iesit, cititi in articolul urmator…

Acest articol ar fi trebuit sa apara sambata trecuta, dar, pentru ca m-am apucat sa fac pantalonii si pentru ca a 2-a zi am plecat la mare, am uitat sa ii dau “publish”.

O raceala zdravana mi-a taiat vocea aproape complet…mi-a parut rau ca nici macar sa fredonez, nu mai zic de urlat. Chiar glumeam ca ar fi prea tare ca raceala asta sa imi schimbe vocea (cam cum a patit Bonnie Tyler) .

In fine. Concertul Eric Clapton &Steve Winwood a fost superb. Amandoi sunt niste batranei care inca pot canta ca niste zei si tre’ sa spun ca Eric Clapton is still Hot . Gata! Am zis-o!

Muzica a fost faina. Nu prea am memoria titlurilor de melodii, dar ceea ce am auzit a fost foarte tare. Am avut si eu o suparare. Speram sa cante Wonderful Tonight. Si am fost suparata cand am vazut ca au plecat si nu au cantat-o. Concertul a durat in jur de 2 ore. Nu s-a facut pauza si nu s-a simtit vreun rateu pe parcursul concertului. Ce m-a mai deranjat au fost, sa zicem, niste “fumegatori” care mi-au iritat ochii si mi-au creat o stare de discomfort si tuse. La inceputul concertului a urcat pe scena o pitzipoanca care “a incercat sa ii prezinte” pe cei doi cantareti. In primul rand a uitat ca era si Winwood si in al doilea rand, marea perla a serii, “Il primim in aceasta pe marele nostru artist…” Hmmm….o avea cetatenie romana si noi nu stim? Trecand peste suparari, am asistat la un concert foarte bun, cu mizica buna, cu voci si chitari exceptionale, cu vedere buna si atmosfera de invidiat. M-am simtit bine, chiar daca initial eram suparata ca nu am mai prins inca din martie bilete la categoria II si am luat la III. Vedete -spectatori nu am vazut multe : Baietii de la Holograf, Liana Stanciu si Mitza de la Bere gratis. Mai stiu ca Robert Turcescu isi luase bilet, dar nu m-am intalnit cu el pe acolo.

Pe cer aseara erau doar 2 stele…

Trebuie sa mai spun ca aseara am gasit cu greu un taxi. Am sunat la cel putin 5 firme de taxi si toate erau ocupate. A trecut o ora de la concert pana am gasit un taxi. Dar a fost ok.

Marea frica nu vine din note sau din examen, ci din urmarea fireasca a studiilor. Am facut deja primii pasi spre presa si sper ca dupa facultate sa imi pot mentine drumul. De-abia dupa etapa asta de formare intervin visele, principiile, asteptarile…

Totusi, articolul asta nu este despre mine. Din perspectiva privitorului si mai apoi a privitorului avizat, mi-a fost dat sa urmaresc mai multe cariere de jurnalisti. Prin urmare fac un apel la sinceritate si lansez o leapsa. Aveam de mai mult timp ideea asta, insa ce m-a facut sa o si pun pe tapet a fost intalnirea cu Adelin Petrisor de la Serile FJSC. Intregul eveniment a fost un apel la jurnalismul adevarat, facut din pasiune.  Modul in care invitatul a incurajat viitorii jurnalisti sa aleaga un drum ”drept”, m-a impresionat.

Ca sa scurtez articolul, leapsa ar suna cam asa :

Daca e cu putinta, impartasiti cititorilor povestea debutului in presa (cum ati ajuns in presa si primele experiente). Cum arata piata de media in acel moment ? Ce asteptari si aspiratii aveati (daca aveati) in momentul in care ati ajuns intr-o redactie ? A existat vreun mentor la inceputul carierei ? Cum a evoluat presa si cum v-ati fi dorit atunci sa evolueze ? Cum vedeti viitorul presei ?

Personal as vrea sa vad ca presa are un viitor. Poate sunt copil, dar vreau sa cred ca din generatiile noi se vor ridica si jurnalisti ”pur sange”. Vreau sa vad ca putem sa facem ceva pentru a avea o presa demna, nu una care sa prabusesca la prima suflare.

Din punctul asta de vedere, articolul asta are si un motiv egoist : sunt la inceput de drum si vreau sfatul celor care au trecut prin asta.

Inteleg ca multi au scris deja despre tema asta prin diverse interviuri sau chiar in articole de pe blog. Unele povestiri insa merita repetate. Mai mult, sper ca leapsa sa se raspandeasca la cat mai multe persoane. Pana atunci, indraznesc sa o adresez urmatorilor :

Cariere Media, Hari Popescu, Iulian Budoi, Ovidiu Zara, Pagina de Media, Ralu Caranfil, Realitatea Fm blog, Reporter Virtual, Sentinta ,Toni Momoc, Ioan T. Morar, Vlad Petreanu, Catalin Tolontan, Iulian Comanescu, Cristian Grosu, Subiectiv si multi alti jurnalisti pe care i-am omis fara voie dar ale caror experiente mi-ar placea sa le citesc.

Dar nu despre asta doresc sa vorbesc . Mai multe despre semnificatia si istoria culorii aici si aici .

Problema mea incepe tot de cand eram mai mica si am aflat ca in curcubeu este culoarea violet si nu mov cum stiam eu. De aici am intrat intr-o serie de confuzii. Care e diferenta dintre mov si violet? Purple si Violet din engleza sunt aceleasi cu movul si violetul nostru? care e mai rosu si care e mai albastru?

Pentru mine culorile din partea stanga a imaginii de mai jos sunt violet si cele din partea dreapta sunt mov.

Dupa cum am spus, confuzia este si mai mare atunci cand apar cele doua culori in engleza, violet vs purple . Eu le vad in aceeasi maniera precum violet si mov. Adica mov/purple e mai rece si violet este putin mai cald.

Wikipedia spune care e purple si care e violet, dar dilema ramane desi, intr-un fel, imi sustine ideea.

Am observat ca sunt multe articole pe internet in care se dezbate purple vs violet.

M-am gandit chiar ca movul ar putea fi mauve-ul din engleza. Dar nu mi se pare ca se aseamana.

Aaa si mai simt sa clarific ca Purple-ul englez nu seamana cu purpuriul romanesc. Ambele, si purple si purpuriul nostru isi au originea in ”purpura” latina, pigment natural, visiniu inchis.  Purpurul nostru este definit astfel: PURPURÍU, -ÍE, purpurii, adj. De culoare roșu-închis ca a purpurei. Eu o percep ca ceva intre visiniu si ciclam.

Sunt curioasa voi cate culori aflate intre rosu si albastru(adica gama violet) cunoasteti?

Cum nu am gasit nimic oficial cu privire la diferentele coloristice, desi este o explicatie pe wikipedia. Prin urmare, ce parere aveti? Care-i una? Care-i alta?

Desi ma ambitionez sa il contrazic pe Piticu si sa spun ca presa in Romania are un viitor, imi e forarte greu sa nu-i dau dreptate. Nu se poate ignora faptul ca presa romaneasca e in picaj. De curand FJSC-ul are cont pe Facebook si cu ocazia asta primesc si eu o tona de amicitii de la studenti pe care nu ii stiu decat dupa nume (in cel mai bun caz dupa figura) si incerc sa imi amintesc daca am vorbit macar o data. Singurul motiv pentru care le dau add este curiozitatea: oare cati dintre ei vor ajunge efectiv jurnalisti ?  Nu zic de cei de-acum. Sunt anul 3 si au alte prioritati…cum ar fi sa licenta (sau examenul la Sociologia Jurnalistilor de miercuri).

Anul asta m-am aventurat in presa, in radio mai precis. M-a prins atat de tare, incat de cand am intrat in sesiune si implicit in vacanta ma simt ca in sevraj. E greu de descris senzatia din momentul intrarii in Casa Presei Libere, cladire in care miroase mai mereu a hartie tiparita. Nici macar nu am treaba cu presa scrisa : adevarul este ca mi-e teama de presa scrisa. Momentan…

Sa revin : m-am aventurat, deci, la Radio Realitatea FM. Am ramas placut impresionata sa fiu intrebata de diferiti colegi de facultate daca pe mine m-au auzit la radio. Realitatea FM este un radio micut, dar care nu e legat deloc de Realitatea TV. Chiar daca redactia este intr-o camera cam cat o sufragerie, chiar daca unii oameni au plecat (din cauza crizei), chiar daca nu mi-au iesit toate materialele de prima data, chiar daca Gigi Becali mi-a inchis telefonul in nas, energia transmisa de oamenii care fac acest radio sa existe m-a incurajat. Am invatat cat de mult am putut de la ei si vreau sa invat cat mai mult. Mai toti au 10-15 ani de presa in spate. Trebuie sa recunosc ca acest lucru m-a facut sa ma simt foarte mica la inceput, dar m-au acceptat si asta m-a facut sa am incredere in mine.  Ce faceam mai exact? Interviuri, stirute…chestii d-astea mai usoare dupa cum spune Iulian, producatorul matinalului. Usoare erau mai degraba temele abordate: educatie, cultura, social. De cate ori ma aventuram(cel putin la inceput) in economie sau politica, imi prindeam urechile. Acum, am inceput sa le mai inteleg….dar mai am de invatat cum merg treburile. Din pacate (sau din fericire) pentru  a scrie o stire, trebuie sa o intelegi pe deplin.

In aceasta perioada petrecuta pe holurile realitatii am intalnit o singura figura cunoscuta din facultate(un coleg care a terminat acum 2 ani).  Sunt convinsa ca mai sunt si alti oameni, oameni care vin la alte ore dar ma asteptam la un aflux mai mare de fosti absolventi. Stiu, e criza, nu sunt posturi , internshipurile sunt destul de stresante (tot in regimul asta am lucrat si eu) si totusi imi e greu sa cred ca au disparut ambitiile jurnalistice. Prin urmare tind sa ii dau dreptate lui Piticu…studentii la jurnalism nu prea opteaza pentru presa.

Totusi, anul asta am avut niste profi care lucreaza sau au lucrt in trust si am facut vizite pe la televiziuni. La Realitatea TV oamenii pareau aproape speriati de faptul  ca studentii stiau ce e aia o “burtiera”.

Despre libertatea reala a presei din Romania prefer sa nu discut. Consider ca ma depaseste subiectul. Poate ca sunt mult prea tanara sa fi simtit pana acum constrangeri de acest tip.

Vreau sa cred ca presa are un viitor, ca presa isi va reveni. Ca cititorii isi vor pune ochelari si nu vor mai citi toate tabloidele, ca jurnalistii vor gandi inainte sa scrie si vor verifica ceea ce scriu, ca tinerii jurnalisti vor intelege mai clar ideea de deontologie si ca obsesia mogulilor va disparea,  ca politicienii se vor impusca, ca PSD-ul va face cursuri de politologie cu noii recruti care nici macar ce inseamna socialismul nu stiu, ca presa se va lupta cu influentele si ca va incerca sa educe, ca cititorii vor avea standarde mai ridicate, uff…de la presa incepe totul…

Poate ca voi ajunge azi la cheful presei….sa vedem…totul depinde de cat de mult invat pentru examenul de miercuri.

Visez de cand ma stiu ca de ziua mea…nu conteaza anul, mereu am visat asta…deci, de ziua mea sa am camera plina plina cu flori parfumate de primavara: Zambile, ghiocei, narcise, frezii, albastrele, lalele si ce fori frumoase mai sunt primavara. As vrea sa ma imbat cu parfumul lor.

Mi-as dori sa imi depasesc temerile, sa nu imi mai frica de nimic, sa am curaj sa fac ce imi regizez in cap asa cum am gandit acel lucru, sa fiu taioasa si considerata periculoasa(in sensul profesional) si sa fiu mai atenta si mai adaptabila.

Mi-as dori sa fiu mai odihnita si sa nu renunt la lucrurile care imi plac si sa inteleg ceea ce bolborosesc politicienii si restul papagalilor de la tv si sa gandesc mai repede ca sa ii incoltesc, vreau sa fiu jurnalist, vreau sa scriu mai bine, mai repede si fara greseli si mai ingenios, mai creativ…vreau sa fac cariera si sa schimb lucrurile, vreau sa fiu puternica si sa ma impun.

Si vreau sa am o dictie mai buna, si o postura mai degajata si sa nu ma mai panichez si sa fac lucrurile ca la carte.

Vreau sa stiu mai multe, vreau sa citesc mai mult si sa retin ce citesc, sa iau licenta cu o nota decenta si sa intru la master la buget ca sa nu ma simt cumva fortata sa renunt la el, vreau sa uit lucrurile din trecut care ma bantuie in fiecare moment cand pur si simplu stau.

Vreau un reportofon bun, o tableta grafica, un aparat foto decent,

Vreau sa fiu inteleasa de ceilalti, vreau…multe…

Prea multe…nu-i asa ca nu se vor indeplini?

Imi amintesc ca prin liceu mergeam cu o colega spre Piata Romana. Voia sa duca niste carti la British Council. Si cum a cotit autobuzul la galeriile Orizont….cum mergea el asa frumos si grabit spre Romana, o vad pe colega mea facand ochii mari si lipindu-se, ca in filme, de usa de la autobuz. Vazuse afisele Cinematografului Scala. Rula Scarry Movie 3.  Isi luase mintea de la a mai duce cartile. Si ce daca era ultima zi de predare si apoi platea nu stiu cat pe ele. Nu mai conta. Hai la film! Incepea in 5 minute. Am alergat de la Romana pana la Scala intr-un suflet.

Ei bine, eu nu am fost niciodata asa. Mereu am trecut nepasatoare pe langa afisele cu filme. A trecut demult varsta la care ma indragosteam de actori si priveam visatoare postere cu ei.

Din pacate, nu stiu cum se face de am mers in majoritatea cazurilor la filme proaste. Nu dau vina pe nimeni, dar filmele noi…nu mai au atata savoare …

Cred ca primul film pentru care ma voi duce la cinemtograf din dorinta reala de a-l vedea la cinema este Princess and the frog de la Disney.

Ok. Deja sunt innebunita dupa filmul asta. Probabil ca pana in Ianuarie cand ajunge si in cinematografele noastre voi face spume si voi invata replicile pe dinafara.  La multe filme Disney stiu toate replicile.

As vrea sa merg mai des, dar nu ma omor dupa aglomeratie si stat la cozi, nu ma omor dupa inconfortabilele scaune de cinema sau dupa zgomotele de fond  si galagie. Nu ma omor nici dupa reclamele de la inceput si nici dupa ecranul ala mare si dupa volumul dat la maxim al filmului. Nu ma omor nici macar dupa capetele oamenilor care stau in fata si se ridica. Nu ma omor nici dupa mamicile care povestesc copiilor filmul.

Cam multe negatii…dar nu ma pozitionez impotriva cinematografelor. Chiar m-as bucura ca oamenii sa mearga mai des la cinema. Eu una, nu ma simt comfortabil acolo. Prefer sa vad un film acasa ca sa nu ies apoi din cinematograf dezamagita. In majoritatea cazurilor dezamagita de film si nu de cinematograf. Nu stiu de ce filmele pe care le-am vazut la cinema nu m-ai impresionat deloc. Asta e…

Chiar credeam ca  numai eu nu sunt incantata de astfel de productii. Recunosc, povesti incantatoare, unele chiar destepte, dar 3D-ul parca nu are acelas farmec al copilariei.

Dupa cum stiti, DDTV (Direct Digital TeleVision) a avut o incercare de transformare a postului intr-unul de desene animate, filme si documentare. Achizitionarea licentelor acestora a fost dubioasa si situatia a facut ca DDTV-ul sa fie amendat. Presa, blogurile au scris si de aparitia noului program si de amenintarea disparitiei lui. Un singur lucru am observat in comentarii. Trecand peste dezamagirile fata de calitatea execrabila a transmisiei DDTV-ului in general, singurul lucru care a bucurat romanii au fost desenele animate. Nu erau asa entuziasmati de filme sau de documentare precum erau de desenele animate.  De ce? Pentru ca faceau parte din copilaria lor. Le aprindeau nostalgii.  Zeci de comentarii, scrise de oameni cu pretentii diferite spuneau un singur lucru: “Ne place ca difuzeaza desene animate clasice. “  Trebuie sa recunosc ca au dat lovitura cu ele si chiar am fost fericita sa le urmaresc.  Unii comentatori se bucurau mult de amintiri, altii erau fericiti ca au copii la ce sa se uite, adaugand celebra fraza…”decat prostiile alea difuzate in zilele noastre….”

Eeh, au trebuit cei de la CNA sa ni le interzica si pe astea. Nu zic ca nu e dreptul lor dar CNA se transforma intr-o comisie comunista care ofera 5 minute de desene. Iar in aceasta scurta perioada in care DDTV-ul a difuzat desene, ne-am simtit ca dupa Revolutie, cand desenele au aparut in numar mare si difersificat.   Legale sau nu, noi tot desenele alea le-am urmari. Cred ca TVR-ul are drepturi de difuzare pentru multe dintre acele desene. Uff ce rating ar avea daca ar schimba grila de programe.  Chiar, TVR-ul de ce nu are un program de desene animate, daca tot deschide televiziuni? Macar la unul dintre cele N televiziuni TVR sa ne uitam.  Ne e dor de emisiunile pentru copii. Au arhive. Arlechino, Feriti-va de magarus, Abracadabra in perioada TVR… si multe filmulete create pentru copii. Vai ce ne-ar incalzi inima. Le avem. Se pune praful pe ele. Si chiar nu i-ar costa foarte mult un astfel de post. Nu vrem marfa noua. Ne vrem copilaria si amintirile inapoi.

Pe 19 seprembrie se deschide Disney Channel Romania. Zau ca m-as uita toata ziua la desene disney clasice, dar pitzipoance precum Hanah Montana vad zilnic pe strada…deci…mi s-a luat.

Sa fim seriosi, copiii se simt atrasi instinctiv de desenele animate clasice. Sunt usor digerabile, in culori bine definite si au povesti simple si atractive. Copiiilor le e greu sa urmareasca mai multe planuri ca, daca ar putea, ar citi romane complexe la 10 ani.  Cred ca daca s-ar renunta multe desene actuale, lumea nu le-ar simti lipsa. Observ insa ca lumea simte foarte tare lipsa desenelor clasice. Dovada sta Desenele Copilariei si multe alte bloguri care trateaza acelasi subiect.

Cred ca am vazut si revazut unele desene clasice de 100 de ori(nu exagerez), stiu toate replicile, scenele si totusi ma uit mereu fermecata si indragostita de personaje. Nu ne trebuie monstri spatiali, SF-uri animate si glume porcoase. Sunt cateva desene care au patruns prin lumea Cartoon Network care sunt de-a dreptul scarboase. Parca te incita la a face pe prostul. Dar ” vezi sa nu ramai asa” spune o gluma.

Imi amintesc ca si in copilarie erau desene violente sau in vreun fel ciudat, cu roboti si cine stie, dar parca parca tot frumos erau construite.

In dorinta lor de rating, DDTV-ul a facut un lucru dragut ca a difuzat niste desene frumoase si animate, nu digitizate.  Prin simplitatea lor, aceste desene au cucerit inimile oamenilor. Oare copiii romani au nevoie de atat de mult 3D ?

Studioul Metropolis se vaita ca face desene animate romanesti non-violente avand ca si subiecte basme romanesti, dar ele nu prind la cumparatori. Pai normal ca nu prind . Sunt 3D, vectorizate si cam scortoase. Realizarea lor e cam nerealista, sunt mai mult povestite si nu au voci sincronizate cu personajele.   Imi pare rau ca spun asta, dar am fost si eu putin dezamagita la vizionarea lor.

Imi place arta digitala, desenez, dar tor prefer 2D-ul fata de 3D. Stiu ca 3D-ul vinde dar arta parca tot in 2D sta.

Dupa cum am spus, unele povesti ale filmelor 3 D sunt chiar bune. Filmul Up am vrut sa il dau la o parte. Dupa ce l-am vazut am ramas marcata de poveste, dar animatia in sine nu m-a incantat prea mult.  Mi s-a parut…nu stiu…gumoasa?

Cred ca vreau sa va spun ca desenele animate pe care le dorim sunt cele care ne induc intr-o lume de basm, nu una cat mai realista. E o diferenta intre un desen animat si un film, iar prin 3D incepe sa scartaie aceasta diferenta. Vrem sa visam in continuare atunci cand ne uitam la desene animate. Acesta este scopul lor.

Ps: E vreo 4:30 dimineata. Scriu acest text pe o foaie de hartie pentru ca am inchis deja pc-ul si daca il mai deschid, iar ma iau cu altele si ma pierd in detalii si pierd idei. Poate ca la transcriere va arata mai coerent textul de fata(si arata). Nu stiu, dar o sa scriu si acest Ps indiferent de editarile survenite textului. Asa…ca sa ma simt mai om…nu robot.

Surse poze: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8. Pentru ca CNA-ul vegheaza.