Ce va fi acest scut mai exact?

Ei bine, scutul anti-racheta in general e directionat impotriva rachetelor balistice si nucleare. Functioneaza pe principiul: lansam rachete mai mici, de viteza mare, care sa devieze traiectoria rachetelor inamice.

Nu pot sa nu ma gandesc totusi… Au trecut aproape 70 de ani de la ultimul razboi mondial. Cum as putea sa traiesc eu, cum ar putea sa imi traiasca copiii intr-o lume in care pluteste mereu amenintarea unui razboi nuclear? Amenintarea asta imi pare doar o alta dovada de paranoia.

Scutul asta antiracheta n-o fi periculos in felul lui, dar de ce sa construiesti un sistem cand n-a mai fost niciun razboi de ani buni, iar statele cu potential nuclear si instabile politic au fost anihilate instant?

E ca si cand ai lua lectii de karate desi nu ai fost niciodata atacat. Mai mult, faptul ca iei lectii de karate e ok, e prevazator, dar de ce sa spui in gura mare ca faci asta si le mai si spui potentialilor inamici ca ”n-au nicio sansa”?

Sursa foto

A mai trecut o zi plina de evenimente. Astazi am fost la un eveniment organizat de Zibo.ro si de Galeriile Real undeva in capatul estic al Bucurestiului.  Invitatul special a fost Cabral, dar personajele principale au fost copiii. Inedit a fost felul in care cei mici i-au cantat “La multi ani!” lui Cabral, caci azi este ziua lui. La multi ani, Cabral!!!

Evenimentul a avut ca scop prezentarea povestii lui Stefanut, un copilas de 5 anisori care are mari probleme de sanatate si trebuie ajutat. Sper ca aceasta actiune, schimb de jucarii sa vina in ajutorul lui Stefanut. Mai multe informatii despre evenimet gasiti Aici. Puteti de asemenea viziona si filmuletul urmator realizat impreuna cu al meu coleg , Nicu Paunescu, pentru Radio Romania Junior.

 

La eveniment m-am mai intanit si cu Chinezu‘.

Campania se numeste “Donează citind. Intră în Clubul de ficţiune ALL” si fireste, cei de la All sunt “vinovatii”. He He! Bine! Ei sunt vinovati ca scot niste carti asa interesante si zau nu m-as fi putut abtine sa nu particip la campanie.

Cartea aleasa de mine este “Ps. I love you” de Cecelia Ahern. Este o pura coincidenta faptul ca si Marius a ales aceeasi carte.

Titlul mi-a atras atentia. Am vazut filmul acum multa vreme. Am plans la el. Dar am si ras. Mult. Dar tocmai acesta este farmecul. Cred ca femeilor le este necesar sa planga din cand in cand. Asa se simt mai bine, se descarca de furia adunata in timp. Eu asa sunt. Ma simt bine razand si plangand.

Dar hai sa ma intorc la carte. Ei bine. Cum poti sa te simti dupa moartea unui om plin de viata? Si cand acest om este iubirea vietii tale? Cum poti sa te impaci cu ideea ca el nu mai e? Greu! Dar iata ca iubirea lui e mai puternica decat moartea. El ii pregateste o serie de scrisori pe care ea sa le deschida pe rand in fiecare luna si sa le urmeze intocmai.

Este o poveste despre iubire si vindecare prin iubire. Detalii nu prea as vrea sa mai dau pentru ca e o poveste ce merita savurata.  Eu una am ramas foarte impresionata de poveste. Am invatat sa pretuiesc iubirea si viata. E genul de poveste care te face sa il suni pe cel iubit fara nici un motiv, doar ca sa ii auzi vocea si sa ii spui ” Te iubesc!”.

Si va mai spun ceva: Fiecare comentariu pertinent de la acest post se va transforma intr-o carte donata copiilor dezavantajati. Asadar,  hai sa daruim carti impreuna!

Nu am nici o scuza, recunosc. Am uitat doar cine sunt, ce sunt, ce vreau. Acum o luna am implinit 4 ani de blogging. E a 2-a oara cand postez aceasta idee mai tarziu cu o luna. Nu uit de ea, uit de mine. E trist sa stau atat de mult timp online si sa nu am timp de blog. Nu lansez noi promisiuni. Nu vreau sa fiu ca un plitician fara coloana vertebrala. Azi, iata-ma! Exist! Scriu!

Acum un an jumate eram fericita. Dar cum pot diferentia fericirea de atunci fata de cea de acum? Am intrat la master cu 10, am doua joburi pe care le ador chiar daca imi mananca tot timpul, sunt inca indragostita de el… Dar ce lipseste din moment ce am tot ce am visat?

Oare lipseste un nou vis? Cred ca lipsesc chiar eu din peisaj.

De azi vreau sa fiu eu!

Si ca sa ne intoarcem la raspuns, eu vreau sa vina Apocalipsa! De ce? Pentru ca sunt mult prea dezamagita de Romania. Sunt prea putini oameni care merita si prea multi care Nu merita. Pentru ca nu ne putem cerne, din pacate, cred ca singura sansa sa curatam lumea de prostie este sa vina Apocalipsa. Nu stiu daca se va naste o noua civilizatie, dar macar lumea va fi mai curata. Ma veti judeca pentru aceasta parere, dar decat sa spun lucrurile marunte…

Ok…le spun. Visez sa vad oamenii ca respecta regulile, visez ca oamenii sa aiba caracter si chiar daca soarta nu le-a fost prielnica sa lupte si sa munceasca  pentru conditia lor, nu sa se vaie, sa cerseaca sau sa danseze pinguinul. Visez sa fim echilibrati in tot si sa ne ajutam si sa fim buni unii cu altii. Visez sa vad ca oamenii respecta valorile morale si cultura si sa nu mai dea dovada de prostie. Vreau ca tiganii si cersetorii sa aiba o revelatie si sa isi dea seama ca daca in oras locuiesc in canale si maghernite , pot sa se duca la sate si sa aiba o casa si un teren pe care pot cultiva pamantul si pot sa o duca mai decent. Visez ca politicienii sa isi dea seama cat de mult dauneaza poprului si sa restituie statului tot ce au furat…plus dobanda. Visez sa fim condusi de oameni competenti si nu de analfabeti. Visez sa nu mai vad cocalari si printese. Visez ca lumea sa se trezeasca. Visez…dar cred ca mai buna ar fi Apocalipsa!

Maine, vineri 24 septembrie, la ora 12, la Palatul Sutu( a.k.a. Muzeul de istorie al municipiului Bucuresti) , in cadrul Festivalului Carte si Arta, va avea loc prezentarea volumului “Regresia lui A” semnat de Marius Conu .

Primul volum al sau s-a numit “Confesiunile raulaui ganditor”. Marius Conu este un poet interesant si va recomand sa ii cititi poeziile.

Va invit cu drag la prezentarea cartii si sper sa ne vedem maine pe acolo.

Intamplarea m-a pus putin pe ganduri. Stim cu totii ca femeile purtau doar fuste si rochii acum sute de ani, dar totusi…si in zilele noastre?

Prin urmare, am cautat cateva informatii despre tumultoasa ”relatie” dintre femei si obiectele vestimentare

Pantalonii au fost adoptatati de reprezentatele sexului frumos (adica de noi ) inca din secolul XIX. Aceasta miscare indrazneata a femeilor de a purta pantaloni a scandalizat la inceput societatea vremii, urmand ca in epoca moderna sa fie un lucru obisnuit. Ceea ce le-a determinat pe femei sa faca acest pas a fost spiritul practic si nevoia de confort in executarea anumitor munci specifice barbatilor. Aceasta nevoie s-a regasit apoi la inceputul secolului XX si in practicarea activitatiilor dedicate timpului liber sau sportive, cum ar fi calaria sau mersul pe bicicleta.

Pantalonii inca mai reprezinta obiectul vestimentar ce ajuta la diferentierea intre sexe. Inca de mici, copiii afla ca fetitele poarta fustite si baietii pantaloni.

Pana in secolul 19, pantalonii au fost exclusiv ai barbatilor, nefiind demn ca o femeie sa ii poarte. De altfel,pana in secolul 19, singura figura feminina notabila care si-a permis sa poarte pantaloni a fost Ioana d’Arc, iar aceasta a sfarsit arsa pe rug, ca eretica.

Rousseau detesta amestecul sexelor, posibila confuzie a sexelor. Cu toate acestea, atunci cand a cunoscut-o pe singura sa iubire, de care s-a indragostit nebuneste la prima vedere, aceasta era pe cal, imbracata in straie barbatesti . Mai mult, in ultima parte a vietii sale, Rousseau purta o rochie armeneasca mai mult sau mai putin din cauza unei boli urinare de care suferea.

Primul designer care a creat pantaloni pentru femei a fost Paul Poiret care in 1913 a realizat niste pantaloni largi, asa numitii pantaloni de harem. Revolutia pantalonului in garderoba femeilor a fost declansata in anii 20 de Coco Channel, prima femeie care a indraznit sa lanseze pantalonii ca moda. In anii ‘40 doua staruri de cinema s-au remarcat purtand pantaloni, in ciuda tendintelor perioadei: Marlene Dietrich si Katherine Hepburn.

Astazi purtatul pantalonilor nu mai socheaza pe nimeni. Ba chiar in unele cazuri femeile poarta mai des pantaloni decat fuste sau rochii. In alte cazuri regula persista. In unele religii precum evreii ortodocsi, catolicii traditionalisti, menonitii sau penticostalii, femeile nu au voie sa poarte fuste. Ba mai mult, in tari precum Sudan, purtarea pantalonilor se pedepseste cu lovituri de bici.

In Romania am observant ca regula purtarii fustelor se aplica in cazul Adventistilor de Ziua a Saptea . Ei se ghideaza dupa acest verset religios: Deuteronom 22:5 “Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău.” Femeile de aceasta religie nu poarta in nici un caz pantaloni in biserica pentru ca se considera pacat. Unele chiar considera ca ”pantalonii sunt lafel de eleganti precum un barbat imbracat in rochita cu bretele”.
Pe de alta parte, in China si tarile orientului indepartat, portul pantalonilor de catre femei e o practica consacrata, originara din cele mai vechi timpuri.

Desi ne-am putea imagina, in Paris exista o lege veche de 200 de ani prin care femeilor li s-a interzis sa poarte pantaloni . Ele trebuiau sa ceara un aviz de la politie pentru a purta pantaloni atunci cand mergeau pe bicicleta. Din fericire legea este in curs de abolire. Interesant este cum legea a rezistat pana in zilele noastre tocmai in orasul modei.

Intorcandu-ne in Romania zilelor noastre, Sabina m-a ajutat la realizarea unui mic sondaj pe Facebook in urma caruia am aflat parerile catorva femei cu privire le acest subiect. Fireste, parerile sunt impartite. Mi-a fost greu sa aleg doar cateva opinii, asa ca va las pe voi sa trageti concluziile.

• Sabina : Pantaloni ca sunt si sport si eleganti si comozi si orice vrei Ii poti purta in orice situatie oriunde Daca s-ar interzice? Proteste, greva foamei etc
• Cati : Eu as alege fusta, chiar daca unii zic ca e incomoda, dar eu, perosnal, ma simt mai libera in miscare. Daca mi s-ar interzice pantalonii nu m-as revolta. Din contra! Imi doresc sa vad fete pe strada imbracate in fusta. Nu prea mai gasesti asa ceva.
• Oana: pantaloni. mai comozi. as face plangere
• Cristina : Eu clar sunt pentru pantaloni pentru ca pot fi in acelasi timp comozi si eleganti … pur si simplu ma simt bine in pantaloni. Fusta nu am mai purtat de mult, foarte de mult, nici cand eram copil nu purtam fustite si rochite Nu neg “puterea” unei fuste dragute insa nu imi imaginez cum ar fi fara pantaloni … mai ales iarna
• Amy : Ar fi o lege mult prea cretinica sa se interzica purtarea pantalonilor la femei…dar am ajuns sa traim intr-o tara in care aproape nu ne mai mira nimic…cu toate ca purtarea pantalonilor nu poate fi considerata una vulgara, in schimb o fusta da… Insa,…daca ma pui sa aleg…nu as alege pentru ca in viata unei femei si o fusta si un pantalon isi are rolul lui, astfel ca ne putem alege intre cele doua in functie de in functie de locul in care urmeaza sa fim prezenti…dar asta nu este o alegere definitiva, ci una de moment
• Liana :  ‎ In Paris a fost timp de multi ani interdictie prin lege cu privire la purtatul pantalonilor. Femeile care vroiau sa poarte pantaloni cereau aprobare. Personal imi plac mai mult fustele. Dar nu cele “extreme”; adica nici foarte lungi. nici foarte scurte.  Port si pantaloni dar in ultima vreme mai rar.
• Andreea: Sincer prefer pantalonii din comoditate, insa o fusta e mult mai feminina! E indicat sa purtam fuste, asa le sta cel mai bine femeilor!
• Cristina : depinde de ocazie. pantaloni sunt cei mai comozi, deci ii port majoritatea timpului, iar fustele..cand merg la biserica, la o nunta, vara cand e foarte cald..depinde. Cred ca nu as rezista fara pantaloni
• Ovidia: Eu sunt pentru pantaloni. Mereu m-am simtit mai comod in pantaloni decat in fusta. Poate si pentru ca sunt o fire sportiva. Mi-ar fi foarte greu fara pantaloni. E drept ca suntem mai feminine cu fusta sau rochie.
• Mihaela : prefer fustele, rochiile, iarna, vara, cu orice ocazie, ma simt mult mai comoda si mai feminina. port pantaloni doar atunci cand e foarte frig sau ploua!
• Jana : eu vara port fusta, si iarna pantalon
• Stefy : Pantalonii clar…fusta o port fffffff rar la chestii gen nunti/banchete…evident ca inainte problema a fosr de kg in plus, dar acu sincer nu imi place. Plus ca am picioare nu foarte feminine ca am facut volei asa ca pantaloni sau nah…rar fuste…dar nu mini. Cred ca depinde de persoane, la unele le sta bine, la altele din contra
• Alina : Eu una m-as criza rau de tot! Sunt foarte ok fustele pentru femeile care stiu sa le poarte. Eu nu sunt tocmai o delicata, deci la mine pantalonii sunt de baza …
• Adriana:  Pantaloni pentru ca sunt mai comozi si mai simplu de purtat, insa nu e neaparat un lucru bun ca din ce in ce mai putine fete poarta fuste.. Cred ca ar fi o adevarata provocare sa fiu obligata sa port tot timpul fusta Aproape ca as vrea asta.
• Oana: Pantalonii pentru ca sunt foarte practici si dk s-ar interzice prin lege mi-as schimba sexul )
• Ivona: Fuste pentru ca sunt caracteristice femeilor, fara sa luam in calcul exceptiile. Cat despre interzis, ar fi o situatie necorespunzatoare pt vremurile pe care le traim, dar as purta cu placere fuste…*
• Andra : Pantaloni categoric!!! Asta ar fi culmea sa mai interzica astia si pantalonii . Dar o fusta este ok, mai ales atunci cand vreau sa ies din cotidian si obsnuit sau cand am chef sa fiu sexy (logic fusta scurta). de vreo 2 an,i vara, sunt adepta fustelor lungi si largi pt ca sunt racoroase si comode, darparca tot mai bine e in pantaloni
• Julia: Fusta draga daca ar fi sa aleg intre cele doua variante. Insa alegerea corecta este rochie. Simbolul feminitatii. Daca s-ar interzice sa poarte femeile pantaloni nu m-ar deranja. Oricum prefer rochiile si fustele

Surse:

Mihaela Berciu – Tinuta pentru success – Coreus Publishing – 2009
Sarah Koffman-Respectul pentru femei- Editura Ideea design &print – 2002
Ana Placinta – Inspiratii masculine in moda feminin
Cele mai tari tendinte ale modei ultimelor 7 decenii

Un articol interesant, in franceza: Le froc, de 1800 à nos jours

Sursa poza

Marea frica nu vine din note sau din examen, ci din urmarea fireasca a studiilor. Am facut deja primii pasi spre presa si sper ca dupa facultate sa imi pot mentine drumul. De-abia dupa etapa asta de formare intervin visele, principiile, asteptarile…

Totusi, articolul asta nu este despre mine. Din perspectiva privitorului si mai apoi a privitorului avizat, mi-a fost dat sa urmaresc mai multe cariere de jurnalisti. Prin urmare fac un apel la sinceritate si lansez o leapsa. Aveam de mai mult timp ideea asta, insa ce m-a facut sa o si pun pe tapet a fost intalnirea cu Adelin Petrisor de la Serile FJSC. Intregul eveniment a fost un apel la jurnalismul adevarat, facut din pasiune.  Modul in care invitatul a incurajat viitorii jurnalisti sa aleaga un drum ”drept”, m-a impresionat.

Ca sa scurtez articolul, leapsa ar suna cam asa :

Daca e cu putinta, impartasiti cititorilor povestea debutului in presa (cum ati ajuns in presa si primele experiente). Cum arata piata de media in acel moment ? Ce asteptari si aspiratii aveati (daca aveati) in momentul in care ati ajuns intr-o redactie ? A existat vreun mentor la inceputul carierei ? Cum a evoluat presa si cum v-ati fi dorit atunci sa evolueze ? Cum vedeti viitorul presei ?

Personal as vrea sa vad ca presa are un viitor. Poate sunt copil, dar vreau sa cred ca din generatiile noi se vor ridica si jurnalisti ”pur sange”. Vreau sa vad ca putem sa facem ceva pentru a avea o presa demna, nu una care sa prabusesca la prima suflare.

Din punctul asta de vedere, articolul asta are si un motiv egoist : sunt la inceput de drum si vreau sfatul celor care au trecut prin asta.

Inteleg ca multi au scris deja despre tema asta prin diverse interviuri sau chiar in articole de pe blog. Unele povestiri insa merita repetate. Mai mult, sper ca leapsa sa se raspandeasca la cat mai multe persoane. Pana atunci, indraznesc sa o adresez urmatorilor :

Cariere Media, Hari Popescu, Iulian Budoi, Ovidiu Zara, Pagina de Media, Ralu Caranfil, Realitatea Fm blog, Reporter Virtual, Sentinta ,Toni Momoc, Ioan T. Morar, Vlad Petreanu, Catalin Tolontan, Iulian Comanescu, Cristian Grosu, Subiectiv si multi alti jurnalisti pe care i-am omis fara voie dar ale caror experiente mi-ar placea sa le citesc.

Desi ma ambitionez sa il contrazic pe Piticu si sa spun ca presa in Romania are un viitor, imi e forarte greu sa nu-i dau dreptate. Nu se poate ignora faptul ca presa romaneasca e in picaj. De curand FJSC-ul are cont pe Facebook si cu ocazia asta primesc si eu o tona de amicitii de la studenti pe care nu ii stiu decat dupa nume (in cel mai bun caz dupa figura) si incerc sa imi amintesc daca am vorbit macar o data. Singurul motiv pentru care le dau add este curiozitatea: oare cati dintre ei vor ajunge efectiv jurnalisti ?  Nu zic de cei de-acum. Sunt anul 3 si au alte prioritati…cum ar fi sa licenta (sau examenul la Sociologia Jurnalistilor de miercuri).

Anul asta m-am aventurat in presa, in radio mai precis. M-a prins atat de tare, incat de cand am intrat in sesiune si implicit in vacanta ma simt ca in sevraj. E greu de descris senzatia din momentul intrarii in Casa Presei Libere, cladire in care miroase mai mereu a hartie tiparita. Nici macar nu am treaba cu presa scrisa : adevarul este ca mi-e teama de presa scrisa. Momentan…

Sa revin : m-am aventurat, deci, la Radio Realitatea FM. Am ramas placut impresionata sa fiu intrebata de diferiti colegi de facultate daca pe mine m-au auzit la radio. Realitatea FM este un radio micut, dar care nu e legat deloc de Realitatea TV. Chiar daca redactia este intr-o camera cam cat o sufragerie, chiar daca unii oameni au plecat (din cauza crizei), chiar daca nu mi-au iesit toate materialele de prima data, chiar daca Gigi Becali mi-a inchis telefonul in nas, energia transmisa de oamenii care fac acest radio sa existe m-a incurajat. Am invatat cat de mult am putut de la ei si vreau sa invat cat mai mult. Mai toti au 10-15 ani de presa in spate. Trebuie sa recunosc ca acest lucru m-a facut sa ma simt foarte mica la inceput, dar m-au acceptat si asta m-a facut sa am incredere in mine.  Ce faceam mai exact? Interviuri, stirute…chestii d-astea mai usoare dupa cum spune Iulian, producatorul matinalului. Usoare erau mai degraba temele abordate: educatie, cultura, social. De cate ori ma aventuram(cel putin la inceput) in economie sau politica, imi prindeam urechile. Acum, am inceput sa le mai inteleg….dar mai am de invatat cum merg treburile. Din pacate (sau din fericire) pentru  a scrie o stire, trebuie sa o intelegi pe deplin.

In aceasta perioada petrecuta pe holurile realitatii am intalnit o singura figura cunoscuta din facultate(un coleg care a terminat acum 2 ani).  Sunt convinsa ca mai sunt si alti oameni, oameni care vin la alte ore dar ma asteptam la un aflux mai mare de fosti absolventi. Stiu, e criza, nu sunt posturi , internshipurile sunt destul de stresante (tot in regimul asta am lucrat si eu) si totusi imi e greu sa cred ca au disparut ambitiile jurnalistice. Prin urmare tind sa ii dau dreptate lui Piticu…studentii la jurnalism nu prea opteaza pentru presa.

Totusi, anul asta am avut niste profi care lucreaza sau au lucrt in trust si am facut vizite pe la televiziuni. La Realitatea TV oamenii pareau aproape speriati de faptul  ca studentii stiau ce e aia o “burtiera”.

Despre libertatea reala a presei din Romania prefer sa nu discut. Consider ca ma depaseste subiectul. Poate ca sunt mult prea tanara sa fi simtit pana acum constrangeri de acest tip.

Vreau sa cred ca presa are un viitor, ca presa isi va reveni. Ca cititorii isi vor pune ochelari si nu vor mai citi toate tabloidele, ca jurnalistii vor gandi inainte sa scrie si vor verifica ceea ce scriu, ca tinerii jurnalisti vor intelege mai clar ideea de deontologie si ca obsesia mogulilor va disparea,  ca politicienii se vor impusca, ca PSD-ul va face cursuri de politologie cu noii recruti care nici macar ce inseamna socialismul nu stiu, ca presa se va lupta cu influentele si ca va incerca sa educe, ca cititorii vor avea standarde mai ridicate, uff…de la presa incepe totul…

Poate ca voi ajunge azi la cheful presei….sa vedem…totul depinde de cat de mult invat pentru examenul de miercuri.

Imi amintesc ca prin liceu mergeam cu o colega spre Piata Romana. Voia sa duca niste carti la British Council. Si cum a cotit autobuzul la galeriile Orizont….cum mergea el asa frumos si grabit spre Romana, o vad pe colega mea facand ochii mari si lipindu-se, ca in filme, de usa de la autobuz. Vazuse afisele Cinematografului Scala. Rula Scarry Movie 3.  Isi luase mintea de la a mai duce cartile. Si ce daca era ultima zi de predare si apoi platea nu stiu cat pe ele. Nu mai conta. Hai la film! Incepea in 5 minute. Am alergat de la Romana pana la Scala intr-un suflet.

Ei bine, eu nu am fost niciodata asa. Mereu am trecut nepasatoare pe langa afisele cu filme. A trecut demult varsta la care ma indragosteam de actori si priveam visatoare postere cu ei.

Din pacate, nu stiu cum se face de am mers in majoritatea cazurilor la filme proaste. Nu dau vina pe nimeni, dar filmele noi…nu mai au atata savoare …

Cred ca primul film pentru care ma voi duce la cinemtograf din dorinta reala de a-l vedea la cinema este Princess and the frog de la Disney.

Ok. Deja sunt innebunita dupa filmul asta. Probabil ca pana in Ianuarie cand ajunge si in cinematografele noastre voi face spume si voi invata replicile pe dinafara.  La multe filme Disney stiu toate replicile.

As vrea sa merg mai des, dar nu ma omor dupa aglomeratie si stat la cozi, nu ma omor dupa inconfortabilele scaune de cinema sau dupa zgomotele de fond  si galagie. Nu ma omor nici dupa reclamele de la inceput si nici dupa ecranul ala mare si dupa volumul dat la maxim al filmului. Nu ma omor nici macar dupa capetele oamenilor care stau in fata si se ridica. Nu ma omor nici dupa mamicile care povestesc copiilor filmul.

Cam multe negatii…dar nu ma pozitionez impotriva cinematografelor. Chiar m-as bucura ca oamenii sa mearga mai des la cinema. Eu una, nu ma simt comfortabil acolo. Prefer sa vad un film acasa ca sa nu ies apoi din cinematograf dezamagita. In majoritatea cazurilor dezamagita de film si nu de cinematograf. Nu stiu de ce filmele pe care le-am vazut la cinema nu m-ai impresionat deloc. Asta e…