Campania se numeste “Donează citind. Intră în Clubul de ficţiune ALL” si fireste, cei de la All sunt “vinovatii”. He He! Bine! Ei sunt vinovati ca scot niste carti asa interesante si zau nu m-as fi putut abtine sa nu particip la campanie.

Cartea aleasa de mine este “Ps. I love you” de Cecelia Ahern. Este o pura coincidenta faptul ca si Marius a ales aceeasi carte.

Titlul mi-a atras atentia. Am vazut filmul acum multa vreme. Am plans la el. Dar am si ras. Mult. Dar tocmai acesta este farmecul. Cred ca femeilor le este necesar sa planga din cand in cand. Asa se simt mai bine, se descarca de furia adunata in timp. Eu asa sunt. Ma simt bine razand si plangand.

Dar hai sa ma intorc la carte. Ei bine. Cum poti sa te simti dupa moartea unui om plin de viata? Si cand acest om este iubirea vietii tale? Cum poti sa te impaci cu ideea ca el nu mai e? Greu! Dar iata ca iubirea lui e mai puternica decat moartea. El ii pregateste o serie de scrisori pe care ea sa le deschida pe rand in fiecare luna si sa le urmeze intocmai.

Este o poveste despre iubire si vindecare prin iubire. Detalii nu prea as vrea sa mai dau pentru ca e o poveste ce merita savurata.  Eu una am ramas foarte impresionata de poveste. Am invatat sa pretuiesc iubirea si viata. E genul de poveste care te face sa il suni pe cel iubit fara nici un motiv, doar ca sa ii auzi vocea si sa ii spui ” Te iubesc!”.

Si va mai spun ceva: Fiecare comentariu pertinent de la acest post se va transforma intr-o carte donata copiilor dezavantajati. Asadar,  hai sa daruim carti impreuna!

Nu am nici o scuza, recunosc. Am uitat doar cine sunt, ce sunt, ce vreau. Acum o luna am implinit 4 ani de blogging. E a 2-a oara cand postez aceasta idee mai tarziu cu o luna. Nu uit de ea, uit de mine. E trist sa stau atat de mult timp online si sa nu am timp de blog. Nu lansez noi promisiuni. Nu vreau sa fiu ca un plitician fara coloana vertebrala. Azi, iata-ma! Exist! Scriu!

Acum un an jumate eram fericita. Dar cum pot diferentia fericirea de atunci fata de cea de acum? Am intrat la master cu 10, am doua joburi pe care le ador chiar daca imi mananca tot timpul, sunt inca indragostita de el… Dar ce lipseste din moment ce am tot ce am visat?

Oare lipseste un nou vis? Cred ca lipsesc chiar eu din peisaj.

De azi vreau sa fiu eu!

Azi am iesit sa vizitez Muzeul Benzilor Desenate la Palatul.Parlamentului. Zis si facut. Ma aflu in 385 si realizez ca am uitat sa ii cer mamei abonamentul ei cu imprumut. Cobor la Sebastian unde observ ca s-a desfintat casuta de bilete. Cum nu mai era foarte mult de mers pana la destinatie, o iau pe jos spre urmatoarea statie unde era o casutsa de bilete: “Inchis”, scria pe ea cu mentiunea: Sambata pana la 13:30 ,Duminica –  inchis. Urmatoarele doua statii nu aveau casuta de bilete si iata ca am ajuns pe jos la Palatul Parlamentului. Ok.

Am vizitat muzeul. Interesant. Va recomand sa il vizitati. Are si atelier de desenat BD-uri. Coboram de la etajul 4 cu liftul batut de soare si ocolim PP-ul cu gandul la urmatoarea oprire. La Izvor tre sa gasim casuta de bilete deschisa. Fail! Not anymore. Ook… Daca tot e o vreme frumoasa, de ce sa nu ne plimbam si prin parc. Am vrut sa imi iau si o bicicleta. Zau! Daca nu imi cereau bani, desi pe casuta de inchirieri scria ca e gratuit, ma plimbam si eu…

In fine…nu a durat prea mult plimbarea prin parc pentru ca Vlad a fugit la Rock the city sa vada Sabaton.  Initial ziceam sa ma intorc acasa facand blatul…sau sa mai caut casute de reincarcat portofele electronice. Cum in statie nu venea nimic si ma plictiseam de moarte, am luat-o la picior…si asa mi-a venit ideea sa va scriu acest post. Noroc de vreme…e chiar placuta… Cand ajung acasa ma voi uita la cati km am mers pe jos…

Pauza! M-am intalnit pe drum cu domnul profesor Petcu.  Mi-a facut placere sa il reintalnesc.

Sa ne intoarcem la drum… Oare sunt nebuna ca scriu mergand? Ma indoiesc. Dar de ce nu ma simt obosita inca? Daca as fi mers catre munca la fel as fi fost franta dupa numai o statie mearsa pe jos…

E sambata…seara…ma uit ca in zona dinspre cimitirul Ghencea trotuarul vechi a fost impartit intre locurile de parcare proaspat amenajate si zona pentru biciclisti pe latimea de 150 cm de trotuar ramas.

Vremea e chiar placuta, dar mana mea stanga a amortit de la tinut telefonul. Dreapta nu are probleme pentru ca se misca tastand.

Mai am inca 3-4 statii. A trecut o ora si 10 minute de cand am plecat de la Parcul Izvor.

Hai sa va spun ca plec in tabara cu radioul. La mare. Sper sa fie frumos si sa ma intorc intreaga dupa doua saptamani. Oricum va voi scrie si de acolo…promit solemn. E o chestie sa trimiti salutari din tabara. Eu nu am facut-o niciodata, deci vreau sa aflu care este senzatia…

Limonada racoroasa bauta in parc isi face inca efectul …e ceva ciudat la vremea asta… Prea e relaxant…prea ma simt bine…

Ma intreb ce au in comun uneltele de pescuit si pompele funebre…inteleg de ce se afla pompele funebre langa cimitir, dar magazinele de pescuit?

De curand ma vaitam ca jumatate din fustele mele nu ma mai incap. Oare cu plimbarea asta imi vor veni bine?

Am cam inceput sa aiurez…semn ca drumul ma cam plictiseste. In 10 minute ajung acasa. Daca stau sa ma gandesc ca am mers tastand de la Izvor pana acasa intr-o ora si jumatate…realizez ca am iesit chiar bine. De acasa pana la radio am facut de multe ori o ora si jumatate cu autobusul si e un drum oarecum mai scurt.

Nu pot sa nu ma intreb ce s-ar fi intamplat daca ar fi facut blatul si m-ar fi prins controlorul… Am mers atatea statii pe jos si nu am gasit nici o casuta de bilete deschsa. Poate ca daca traversam la Ghencea la capatul lui 41  mai devreme as fi gasit bilete…dar ce mai conta o statie acum….

At last acasa. Am dat de net si am calculat ca am mers 10,3 km pe jos.

Sa nu intelegeti ca am mers pe jos pentru ca nu aveam bilet…pur si simplu nu ma grabeam nicaieri, iar vremea era imbietoare de petrecut timpul in aer liber.

Ps: Nu ma penalizati ca am greseli de tastare, cu virgule sau, cine stie, de coerenta…trebuia sa fiu atenta si pe strada…

Va ziceam mai demult ca am gasit niste reviste Almanah magazin din anii ’80. Rasfoind-o pe cea din 1983 am gasit un articol interesant si totodata amuzant.

Prognoze pentru urmatorii 50 de ani

“La ce descoperiri ne putem astepta in domeniul stintei in urmatorii 50 de ani?” Aceasta intrebare a fost adresata de trei ziaristi americani unor cunoscuti oameni de stiinta. Iata cateva dintre prognozele acestora.

1. In anul 1990, toate activitatile economice, pana la cheltuielile zilnice ale gospodinelor, vor fi rezolvate de calculator.
2. In anul 2020 robotii vor deveni o parte inseparabila a vietii.
3. In urmatorii 10 ani se va descoperi medicamentul impotriva obezitatii; intre anii 1993-2020, cel impotriva paradontozei; pana in anul 2000 va putea fi vindecata orice forma de cancer.
4. Pana in anul 2010 se va realiza medicamentul care pote incetini fenomenul imbatranirii, astfel incat in anul 2030 durata medie a vietii sa ajunga ls 130 ani.
5. In mileniul urmator omul se va putea deplasa in Cosmos lafel ca pe pamant. Pana in anul 2010 va incepe construirea, pe Marte , a unor asezari pentru locuitorii Terrei.
6. Intr-un viitor apropiat automobilele vor folosi alcool in locul benzinei si vor dispune de aparatura electronica, fiind preintampinate astfel accidentele.
7. In anul 2030 circulatia rutiera nu se va mai baza pe autoturisme, efectuindu-se cu ajutorul “strazilor rulante”.

Multe dintre datele enumerate aici au trecut si lucrurile nu sunt astazi precum si le imaginau oamenii de stiinta ai anilor ’80. Stau si ma gandesc daca ar fi fost posibil sa se adevereasca macar partial prognozele, daca nu in Romania postcomunista, macar in tarile mai dezvoltate. Desigur, daca urmarim ultimele ”cercetari‘ si ”descoperiri” observam ca proiectele importante primesc din ce in ce mai rar finantare.

Chestia asta imi aduce aminte de :

Cand eram mai mica, tata imi povestea ca fiind copil se intreba cum va fi in anul 2000 si ca la scoala se faceau exercitii de imaginatie pentru anul 2000. Voi cum credeati atunci ca va fi viitorul?

Astazi am fost preocupata de dulapul meu cu haine. Niciodata nu iti dai seama cate(si ce) haine ai decat atunci cand pur si simplu nu mai ai loc si trebuie sa mai renunti la o parte din ele. Am dat peste haine despre care nici nu stiam ca le am, sau pe care nu le-am purtat de ani. Daca acum ceva vreme scriam pe facebook ca m-am ingrasat si ca explodeaza fustele pe mine, acum va spun ca ma incap pantalonii. Aveam cateva perechi pe care eram gata, gata sa le modific pentru cativa cm.

Tot prin dulap am gasit si cateva materiale foarte dragute care asteapta sa fie croite. De aceea, azi am croit o bluza de tip top superba dintr-un material satinat de culoarea perlei, care are un imprimeu frumos cu flori si flururasi. Maine dimineata o voi termina. Mai am cateva cusaturi de facut. De ceva vreme lucrez la o rochie verde de stil anii ’30. E o rochie pe care o visez de muulta vreme.  Tot zic ca o sa lucrez la ea mai des, dar in ultimul timp am cam abandonat-o. Ma tot gandeam sa postez pe blog poze cu ea in diferite stadii atunci cand o voi termina . Voi vedea.  Astazi m-am simtit creativa si ma gandesc serios ca pana plec la mare saptamana aceasta(inca nu stiu ziua exacta) sa tin masina de cusut ocupata. Si asa ma vait ca nu am niciodata timp sa imi fac haine.

In alta odine de idei, am gasit niste reviste Almanah din anii ’80. Le caut de multa vreme pentru ca stiam ca sunt undeva…prin casa…si mare mi-a fost mirarea sa le gasesc fix sub ochii mei intr-un raft al bibliotecii. Prin urmare am de scanat multe reclame vechi foarte interesante si presimt ca presa de ieri poate fi oricand transformata in actualitate.

Desi ma ambitionez sa il contrazic pe Piticu si sa spun ca presa in Romania are un viitor, imi e forarte greu sa nu-i dau dreptate. Nu se poate ignora faptul ca presa romaneasca e in picaj. De curand FJSC-ul are cont pe Facebook si cu ocazia asta primesc si eu o tona de amicitii de la studenti pe care nu ii stiu decat dupa nume (in cel mai bun caz dupa figura) si incerc sa imi amintesc daca am vorbit macar o data. Singurul motiv pentru care le dau add este curiozitatea: oare cati dintre ei vor ajunge efectiv jurnalisti ?  Nu zic de cei de-acum. Sunt anul 3 si au alte prioritati…cum ar fi sa licenta (sau examenul la Sociologia Jurnalistilor de miercuri).

Anul asta m-am aventurat in presa, in radio mai precis. M-a prins atat de tare, incat de cand am intrat in sesiune si implicit in vacanta ma simt ca in sevraj. E greu de descris senzatia din momentul intrarii in Casa Presei Libere, cladire in care miroase mai mereu a hartie tiparita. Nici macar nu am treaba cu presa scrisa : adevarul este ca mi-e teama de presa scrisa. Momentan…

Sa revin : m-am aventurat, deci, la Radio Realitatea FM. Am ramas placut impresionata sa fiu intrebata de diferiti colegi de facultate daca pe mine m-au auzit la radio. Realitatea FM este un radio micut, dar care nu e legat deloc de Realitatea TV. Chiar daca redactia este intr-o camera cam cat o sufragerie, chiar daca unii oameni au plecat (din cauza crizei), chiar daca nu mi-au iesit toate materialele de prima data, chiar daca Gigi Becali mi-a inchis telefonul in nas, energia transmisa de oamenii care fac acest radio sa existe m-a incurajat. Am invatat cat de mult am putut de la ei si vreau sa invat cat mai mult. Mai toti au 10-15 ani de presa in spate. Trebuie sa recunosc ca acest lucru m-a facut sa ma simt foarte mica la inceput, dar m-au acceptat si asta m-a facut sa am incredere in mine.  Ce faceam mai exact? Interviuri, stirute…chestii d-astea mai usoare dupa cum spune Iulian, producatorul matinalului. Usoare erau mai degraba temele abordate: educatie, cultura, social. De cate ori ma aventuram(cel putin la inceput) in economie sau politica, imi prindeam urechile. Acum, am inceput sa le mai inteleg….dar mai am de invatat cum merg treburile. Din pacate (sau din fericire) pentru  a scrie o stire, trebuie sa o intelegi pe deplin.

In aceasta perioada petrecuta pe holurile realitatii am intalnit o singura figura cunoscuta din facultate(un coleg care a terminat acum 2 ani).  Sunt convinsa ca mai sunt si alti oameni, oameni care vin la alte ore dar ma asteptam la un aflux mai mare de fosti absolventi. Stiu, e criza, nu sunt posturi , internshipurile sunt destul de stresante (tot in regimul asta am lucrat si eu) si totusi imi e greu sa cred ca au disparut ambitiile jurnalistice. Prin urmare tind sa ii dau dreptate lui Piticu…studentii la jurnalism nu prea opteaza pentru presa.

Totusi, anul asta am avut niste profi care lucreaza sau au lucrt in trust si am facut vizite pe la televiziuni. La Realitatea TV oamenii pareau aproape speriati de faptul  ca studentii stiau ce e aia o “burtiera”.

Despre libertatea reala a presei din Romania prefer sa nu discut. Consider ca ma depaseste subiectul. Poate ca sunt mult prea tanara sa fi simtit pana acum constrangeri de acest tip.

Vreau sa cred ca presa are un viitor, ca presa isi va reveni. Ca cititorii isi vor pune ochelari si nu vor mai citi toate tabloidele, ca jurnalistii vor gandi inainte sa scrie si vor verifica ceea ce scriu, ca tinerii jurnalisti vor intelege mai clar ideea de deontologie si ca obsesia mogulilor va disparea,  ca politicienii se vor impusca, ca PSD-ul va face cursuri de politologie cu noii recruti care nici macar ce inseamna socialismul nu stiu, ca presa se va lupta cu influentele si ca va incerca sa educe, ca cititorii vor avea standarde mai ridicate, uff…de la presa incepe totul…

Poate ca voi ajunge azi la cheful presei….sa vedem…totul depinde de cat de mult invat pentru examenul de miercuri.

E ca un punct sensibil pe care l-am atins gasind acest cantecel. Mi-e dor de copilarie…vreau sa nu mai am griji sau tangente cu oameni rai. Imi sunt dragi toate amintirile de pana in 5 ani. Uneori mi-e dor sa imi amintesc mai bine cum era atunci.

Voi va mai amintiti ce cantec de leagan va canta mama cand erati copii mici? Daca aveti copii, voi ce le cantati copiilor pentru a adormi?

Trecand peste asta, am observat ca cersetorii au trecut pe colindat. Sunt afoni si nu canta nici pe apoape ceea ce incearca sa cante si  imi vine sa le dau bani ca sa taca.

Nu stiu daca l-ati auzit vreodata pe cersetorul (care arata a om in toata puterea) care se vaita ca ii e foame, dar azi am auzit altul cu aceeasi poezie. Un nene in tramvai l-a imbrancit si l-a injurat si i-a zis sa se duca la Guvern daca ii e foame.  Imi pare rau pentru toti suferinzii din strada, desi stiu ca foarte multi dintre ei sunt sarlatani care profita de bunatatea oamenilor si isi ridica palate din cersit . Ce meserie prospera.

Poate ca e un experiment pentru mine…

12:05 – Niste tigani. Ea fusta colorata si el imbracat mizer cara fiare vechi cu trollebusul….in saci…iar sacii cedeaza greutatii si presiunii fiarelor…